Romania-Spania 1-2. Țara lu’ “Atât putem”

În țara lu’ “Atât putem”, mă întreb: am merita mai mult?

De când mă uit eu la fotbal, am auzit “Atât putem” de mai, mai că am putea să-l punem slogan al naționalei. “Atât putem” cu umerii ridicati, spus cu resemnare, cu batjocură fluturând din mâini și în multe alte tonuri și voci. Spus de oameni de fotbal, jucători și, în special, de către suporteri.

Sub umbrela lu’ “Atât putem”:
– Înfrângerile sunt mai puțin dureroase
– Responsabilitatea e mai mică
– Cuvintele mai multe, faptele mai puține

Uneori, se întâmplă să mai uităm de “Atat putem” si ajungem în cealaltă extremă, de trag de noi după rezultatele să ne coboare de pe norii de unde ne relaxăm capul. Atunci suntem Țara lu’ Hiperbolă, că vorbele normale ne sunt schimbate cu metafore, epitete și comparatii halucinante. Sau halucinogene poate, de ajung să ne facă să plutim așa frumos braț la braț cu visul.
Da, e tare frumos să visezi. Dar apoi ne bate la geam realitatea pe care noi singuri ne-am înfipt-o bine în creier. Și avem momentul ăla de trezire “Păi stai, mă, că noi atât putem”.

Ce simpatici suntem noi, românii. Noi ne ridicăm fotbaliștii în slăvi, apoi când pierdem, căutăm o barcă de salvare din tristețe și… bam! Apare victorios “Atât putem”.

Aseară am fost la graniță.
La 2-2, egalul ne-ar fi dat aripi. Și am fi uitat probabil câte ocazii au avut ei, ce posesie, ce fuleu. Am fi uitat cu mine în frunte, că la ratarea lui Grigore am simțit că îmi vine să plâng ca după meciul ăla cu Danemarca, când bâzâiam în baie pe vremea când de-abia învățam de la cei din jur sfintele taine ale lui “Atât putem”. La 2-2 am fi fost eroi, cu titluri mărețe la televiziuni și selfie-uri pe Facebook cu mai multe like-uri de la prieteni.

La 2-2, ne fluturau prin gânduri silabele “ca-li-fi-ca-re”.

Dar a fost 2-1. Si-am fost supărati, că noi eram gata gata să ne cântăm victoria în toate statusurile din Social Media, apoi am rămas pe gol. Și nu ăla de 2-2. Și am făcut ce face suporterul român și, în extensie, românul în general: ne-am adunat toată frustarea, toate înjurăturile, supărarea pe torțele aprinse când se cerea moment de reculegere, dorul de Generația de Aur, oftatul la gândul că a doua zi ne întoarcem la birou și iar ne freacă șeful la cap, chiria și întreținerea de plătit, cozile la care stăm în trafic, la Mega, oriunde, situațiile în care ne complacem. Ni le-am adunat și le-am împăturit, apoi le-am aruncat sub preșul de la intrarea în casă, inainte să închidem ușa după noi, să ne descălțăm și să ne băgăm în pat convinși că… ați ghicit, “Atât putem”. Și tamponând cu “Atât putem” ca o batistă udă peste fruntea suferindă de febră, ne-am consolat că ar fi fost, totuși, un neadevăr să facem egal cu spaniolii.

Și o să vină finalul de preliminarii și e adevărat că nu știu de pe acum scorul cu Suedia, Norvegia, Malta și Feroe. Dar simt în aer că după “Hai, România!”, o să vină și tradiționalul “Atât putem”.

Așteptăm naționala U21 să ne dea motive să fim Țara lui Hiperbolă pentru câteva meciuri, să mai gustăm din delicatesele speranței că suntem acolo, sus, printre echipele valoroase ale Europei/lumii. Că o lecție îmi vine greu să cred că vom învăța. Asta e părerea mea. Atât pot. Atât putem.
Ne-a bătut Spania și după toate minutele trăite pe stadion, am plecat cu tremurici în corp că aș mai fi vrut să mai strig “Gol” încă o dată, chit că da, era un rezultat mincinos. Pentru că atât de intoxicați suntem cu “Atât putem”, că avem nevoie de bucurie ca de aer, chit că e ea doar o pojghiță peste șubrezimea noastră.
Duminică jucăm cu Malta. Hai, România! Sper să putem mai mult. Dar dacă nu, e clar că știm deja formula care o să ne ajute să dormim liniștiți. Să o mai zic o dată? N-o mai zic.
Poza de copertă: Ștefan Constantin

Leave a Reply

Your email address will not be published.