Ceva mult mai complicat decât ura

Așa mi-a zis Andrei înainte să plec de pe Lipscani, după meciul lui Arsenal cu Spurs. În entuziasmul ăla, simțeam că pot să scriu cărți despre ce am trăit aseară.

Și dacă ar fi să stăm la povești despre rivalitatea dintre Arsenal și Tottenham, ne-ar lua ore întregi. Cum Arsenal și-a mutat cuibul din sud în nordul Londrei și, cum, din acel moment, a început o bătălie continuă între cele două vecine.

În 2004, când Arsenal și Tottenham se întâlneau acasă la Spurs, tunarii mai aveau nevoie de un punct ca să câștige Premier League, iar Mauricio Taricco, jucătorul lui Tottenham, a egalat și s-a accident în timpul celebrării golului. Atât de ascuțită era înverșunarea. “Realizezi că aveam nevoie de un singur punct și acum sărbătorim titlul la voi acasă?”, îi zicea atunci Thierry Henry.

Atât de mare e înverșunarea și acum

Parcă-i altfel strigătul de la gol împotriva echipei rivale. De asta îl înțeleg și pe singurul fan Spurs care a venit aseară în pub la Mojo, între atâția suporteri ai lui Arsenal. Derby-ul nu poate fi la fel dacă nu îți permiți luxul să te bucuri la gol față în față cu rivalul. Să-i vezi dezamăgirea din privire. Dar după cele două goluri ale lui Spurs, după semnul făcut de Dier către fanii lui Arsenal și dezamăgirea suporterilor că iar ne împotmolim înainte de pauză, a venit golul lui Aubameyang din minutul 56 și îți zic, nu îți poți imagina descătușarea. Urletele și mișcarea corpurilor necontrolată. Nu poți controla nimic, explodezi. Și nu s-a întors nimeni spre fanul lui Spurs. Și nu s-a accidentat nimeni la celebrarea golului, pentru că Arsenal nu se oprea la un egal.

Eu nu am mai țipat de mult atât. La un moment dat, mi-am dat seama că încă stăteam cu geaca, mănușile și căciula pe mine. Oare cât am stat așa? Și la final, după ce lumea se mai calmase și parcă realizam cu adevărat ce frumos a fost totul, mă uitam la cei din jurul meu și îi vedeam fericiți. Un meci ne-a făcut atât de fericiți, tocmai pentru că, așa cum am mai auzit de atâtea ori, a fost mai mult decât un meci. Și este mai mult decât rivalitate.

Tot ce am trăit aseară m-a dus cu gândul la un interviu al lui Gary Neville, care povestea ce i se întâmplă fizic într-un meci împotriva lui Liverpool. “În momentul ăla mintea ta, corpul tău, concentrarea ta, toate sunt la alt nivel. Este aproape o experiență trăită în afara corpului. ” Zicea că urăște Liverpool, dar și-a dat seama că ce se întâmplă acolo e “mult mai complicat decât ura”.

Ce a făcut Dier, ce am strigat unii către ceilalți în tribune, izbucnirea de la goluri, înjurăturile și pumnii în masă de la golurile celorlalți, toate fac parte din aceeași poveste. Cauzate de ceva mult mai complicat decât ura. Ceva care te tranformă înainte, în timpul și după meci.

Ce o fi? Am încercat să-mi răspund. Nu știu. Sunt toate grămadă în minte și în suflet. Simți atâtea trăiri că ajungi acasă obosit. După două ore dormite după meci, am deschis un document alb să scriu. Acum e roșu. Și când zic roșu, nu te gândi la ceva rău, la ură. E ceva mult mai complicat decât atât.

Nu știu dacă am scris frumos despre Arsenal, că nu mi s-au așezat toate senzațiile în mine. Și ce bine e, că în toată viața asta agitată, agitația de la un meci ca ăsta e altfel, e un carusel, o nebunie.